1 referat.ro

download referat

POSESIA – MIJLOC DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII Pentru a examina problema posesiei ca mijloc de dobândire a proprietăţii, considerăm ca fiind necesară definirea prealabilă a dreptului de proprietate, a conţinutului şi caracterelor acestui drept, precum şi a modurilor generale de dobândire a proprietăţii. PROPRIETATEA este, atât în sens economic cât şi juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor. Fiind atât de importantă, proprietatea a constituit de-a lungul secolelor obiectul unor înflăcărate controverse, teorii şi concepţii economice, politice, filosofice, religioase şi juridice. In decursul timpului s-au cristalizat două curente importante: primul reprezentat de susţinătorii proprietăţii colective, cel de-al doilea reprezentat de susţinătorii proprietăţii private. Ambele curente şi-au pus amprenta asupra doctrinei juridice şi a activităţii de elaborare a normelor juridice. In codurile civile adoptate mai târziu, definiţiile dreptului de proprietate sunt formulate în aşa fel încât să se sublinieze atributele din conţinutul acestui drept şi să se stipuleze că aceste atribute pot fi exercitate numai în conformitate cu legea şi sunt subordonate binelui comun. Art. 480 din Codul Civil Român prevede că “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de-a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Definiţia Codului civil poate fi considerată incompletă deoarece, deşi porneşte de la conţinutul juridic al dreptului de proprietate, trece cu vederea faptul că, în realitate, o serie de atribute ale dreptului de proprietate sunt exercitate de o altă persoană decât proprietarul în temeiul unor drepturi reale – derivate din dreptul de proprietate (uzufructarul, superficiarul, etc). Şi atunci, pe bună dreptate, se naşte întrebarea care este deosebirea dintre proprietar şi celelalte persoane care exercită unele sau cvasitotalitatea atributelor dreptului de proprietate? Răspunsul a fost dat în literatura juridică de specialitate. Astfel, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi în interes propriu. Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, până când celelalte persoane exercită aceste atribute în puterea proprietarului care le-a constituit dreptul subiectiv, ce le aparţine, asupra bunurilor sale. In al doilea rând, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interesul său propriu. Aşa fiind, dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. Dreptul de proprietate are mai multe caractere: a. Absolut şi înviolabil. Este absolut deoarece este recunoscut titularului în raport cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Acest drept este, deci, opozabil erga omnes. Este inviolabil deoarece nu poate fi încălcat de nimeni, cu două excepţii: expropriere pentru utilitate publică în condiţiile legii şi folosirea subsolului pentru lucrări de utilitate publică. b. Deplin şi exclusiv. Este deplin pentru că conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei atribute: posesie, folosinţă şi dispoziţia. Este exclusiv pentru că atributele acestui drept sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv (cu excepţia dezmembrămintelor dreptului de proprietate – uz, uzufruct, etc). c. Perpetuu şi transmisibil. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se înţelege că este nelimitat în timp şi durează atâta vreme cât există bunul care face obiectul său. El nu se pierde prin neuz. Este transmisibil pentru că dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condiţiile legii, iar transmiterea lui este obligatorie pentru cauză de moarte (inter vivos si mortis causa). Din punct de vedere al structurii dreptului de proprietate distingem: -După subiectele dreptului de proprietate: - Dreptul de proprietate al persoanelor fizice; - Dreptul de proprietate al persoanelor juridice; -După cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalităţi: - Dreptul de proprietate pur si simplu; - Dreptul de proprietate afectat de modalităţi (proprietatea comună, rezolubilă, revocabilă, anulabilă); -După regimul juridic: - Dreptul de proprietate publică; - Dreptul de proprietate privată; -După modurile de dobândire: - Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice şi prin fapte juridice; - Dreptul de proprietate dobândit în raporturile dintre vii şi cel dobândit pentru cauză de moarte; - Dreptul de proprietate dobândit prin acte originare şi cel dobândit prin acte juridice translative de proprietate. Această ultimă clasificare, după modul de dobândire, ne interesează în mod deosebit prin prisma temei acestui referat. Intr-adevăr, subiectul supus tratării în cele ce urmează este posesia – mijloc de dobândire a dreptului de proprietate. Or, dobândirea dreptului de proprietate prin posesie prelungită (uzucapiune, prescripţie achizitivă) este un mod originar, ce se întemeiază pe faptul posesiei, pe o stare de fapt, ce exclude ideea existenţei unui act juridic translativ de proprietate. Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate operează doar în privinţa proprietăţii private şi are ca obiect doar bunurile imobile. Codul Civil Român, în art. 644 – 645, prevede că dreptul de proprietate se poate dobândi prin următoarele moduri generale: succesiunea, legatul, convenţia sau contractul, tradiţiunea, accesiunea, ocupaţiunea, legea şi, în sfârşit, prescripţia achizitivă sau uzucapiunea. Această enumerare nu este completă deoarece dreptul de proprietate se poate dobândi şi prin posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile şi prin dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă. După ce am definit noţiunea dreptului de proprietate, după ce am văzut caracterele şi structura acestui drept, precum şi modurile de dobândire ale dreptului de proprietate, vom păşi la examinarea posesiei ca mijloc de dobândire a porprietăţii. POSESIA – “poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de-a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui drept real”. Din definiţia de mai sus (şi sublinierile noastre) rezultă că pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material – corpus – şi altul psihologic – animus. Elementul material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun (comodatul, locaţiunea, etc). Elementul psihologic, animus, constă în intenţia sau voinţa posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. Posesia se deosebeşte de detenţia precară deşi se aseamănă printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atât posesorul cât şi detentorul precar exercită o putere fizică asupra unui lucru, fiecare dintre ei având elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului psihologic deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de-a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau animus tibi habendi. Detenţia precară se deosebeşte de posesie deoarece nu este o stare de fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăuşul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract (de deposit, de comodat, etc). Având în vedere asemănările şi deosebirile dintre posesie şi detenţia precară se ridică întrebarea dacă detenţia precară poate fi intervertită (transformată) în posesie. Răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, legea prevede această posibilitate în mod excepţional, în cele patru cazuri limitativ prevăzute de art. 1858 Cod civil: a) Când deţinătorul unui bun dobândeşte de bună credinţă de la o altă persoană (alta decât adevăratul proprietar) un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun. Ex. Chiriaşul cumpără bunul închiriat de la un terţ crezând că acesta a devenit între timp proprietarul bunului. b) Când deţinătorul bunului neagă existenţa raportului obligatoriu în baza căruia deţine bunul. Ex. Refuzul depozitarului sau comodatarului de-a restitui bunul primit în această calitate. c) Când deţinătorul strămută posesia de la altul printr-un act cu titlu particular. Terţul dobânditor, dacă este de bună credinţă, începe să posede pentru sine (iar nu ca detentor precar cum era autorul său). d) Când deţinătorul transmite posesia cu titlu universal dacă succesorul său este de bună credinţă. Ex. Succesorul care dobândeşte bunul cu credinţa că antecesorul său a fost proprietarul bunului. POSESIUNEA se dobândeşte sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente: corpus şi animus. Dobândirea posesiunii are loc prin întrunirea cumulativă a celor două elemente. Deşi întrunirea cumulativă a celor două elemente este indispensabilă pentru existenţa posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat atât personal de către posesor, cât si printr-un reprezentant al acestuia. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul posedă (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus aparţine posesorului deoarece cei ce posedă efectiv sunt doar reprezentanţi ai posesorului. In ce priveşte animus, acesta fiind un element de natură psihică, el trebuie să fie present direct şi nemijlocit în persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul (cu o singură excepţie: persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu care dobândesc şi exercită elementul intenţional al posesiei prin reprezentanţii lor legali – minorii prin părinţi). Pentru a dovedi existenţa posesiei este necesar a se dovedi existenţa celor două elemente. Dacă elementul material al posesiei este relativ uşor de dovedit prin price mijloc de probă, proba elementului psihologic este mult mai dificilă. De aceea legea instituie o prezumţie legală a existenţei acestui element, dedusă din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar. Ca şi în cazul dobândirii, pierderea posesiei are loc prin dispariţia celor două elemente ale sale.