1 referat.ro

download referat

Immanuel Kant Immanuel Kant (22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant. Idei si consacrare Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din „somnul dogmatic” de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” şi îi provoacă o „revoluţie în reflecţie”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arăta că experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii ei. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant are 57 de ani. Este deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II. Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusiene. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă. Teoria cunoaşterii Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia sensorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Kant susţine că, noţiunile de Timp, Spaţiu şi Cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sun prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca şabloane, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei sensoriale a "lucrului în sine",care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte numen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premizele şi limitele necesare la care este supus omul. Citate reprezentative: - Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa. - Fericirea e un ideal al imaginaţiei iar nu al raţiunii. - Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept. - O propoziţie incorectă e neapărat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărat adevărată. - Conceptele fără materie sunt vide. - Nu se poate învăţa filozofia, se poate doar învăţa să filozofezi. - Principiul finalităţii nu e constitutiv ci regulator. Platon S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu matematicanul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii esra asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est). Opera Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a impus forma Dialogurilor, în care problemele filosofice sunt abordate prin dialogul dintre Socrate şi diverşi cetăţeni atenieni. Cronologia Dialogurilor a fost stabilită ca fiind următoarea: Dialogurile de tinereţe: Apărarea lui Socrate (care nu este un dialog propriu –zis), Eutyphron, Criton, Protagoras, Ion (Platon), Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I). Dialoguri de mijloc (perioada de trecere de la influenţa covârşitoare a lui Socrate la propria teorie a Ideilor): Gorgias, Menon, Eutidem, Hippias Minor, Cratilos, Hippias Maior, Menexene Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon (Fedon), Phaidros (Fedru), Republica (cărţile II – X) Dialogurile de bătrâneţe: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos, Critias, Legile (dialog neterminat) Doctrina Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii, obiectul conoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous). Ideile se caracterizează prin: - Desemnează o existenţă absolută (sunt simple). - Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine). - Reprezintă o existenţă eternă. - Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare). - Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare). - Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor - Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente); întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune); Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale. Statul ideal Este statul în care domneşte dreptatea (cultul competenţei) – fiecare om se ocupă de ceea ce-I este orânduit prin firea înnăscută; scopul statului realizarea binelui tuturor Clasele sociale, prin naştere inegale, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa muncitorilor (demiurgii) – corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) – corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes,filosofii) – corespunde părţii raţionale. Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii) Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii Este o aristocraţie a raţiunii, o teocraţie laică Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători şi apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului. Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către soldaţi; oligarhia * Conducerea celor bogaţi; democraţia – conducerea poporului ( periculoasă pentru că încurajează gândirea liberă, scopurile personale, egalitatea, alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri)