1 referat.ro

download referat

DREPTURILE OMULUI Desi problematica “Drepturile Omului” pare sa fie o chestiune specifica secolului XX, ea nu este totusi absolut noua in istoria umanitatii. Ideea de “drepturi ale omului” isi are radacinile inca in cele mai vechi timpuri cum ar fi anul 300 i.Hr. in filosofia istorica greco-romana intemeiata de Zenon. Acesta contura ideea ca fiecare individ este indreptatit sa pretinda recunoasterea propriei sale demnitati si respectarea lui ca persoana. In ceea ce priveste expresia garantarii libertatilor, primul document relevant il constituie Magna Charta Libertatum din 1215, prin care nobilimea engleza a reusit sa impuna respectarea privilegiilor ei de catre rege. A fost urmata de alte documente ca: “Pettition of Rights” (1628) si “Haleas Corpus Acte” (1679) in Anglia, care urmareau ingradirea absolutismului monarhic si afirmarea libertatii individului iar in S.U.A. de “Bill of Rights” (Virginia 1776) si Declaratia de independenta a S.U.A. de la 4 iulie 1776. Aceste documente se bazau pe conceptiile filosofice privind libertatea personala si libertatea politica a filosofilor englezi moderni. Revolutia franceza de la 1789 a propus un alt document important: Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului. Insa cele mai importante documente au aparut in perioada post-belica, ca expresie a vointei nationale de aparare a drepturilor omului: Declaratia Universala a Drepturilor Omului (ONU - 10 dec. 1948) · Conventia privind prevenirea si pedepsirea genocidului (9 dec. 1948) · Conventia Europeana privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale (4. nov. 1950) cu Protocolul aditional din 20 martie 1952. · Pactul international privind drepturile cetatenesti si politice (19. dec. 1966) · Documente finale ale Conferintei de la Helsinki (1. aug. 1975) Una dintre cele mai importante realizari ale Consiliului Europei este Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Acest tratat international defineste drepturile si libertatile inalienabile ale fiecaruia dintre noi si obliga statele la garantatarea acestor drepturi pentru fiecare dintre cetatenii lor. Mai mult, el instituie un sistem international de protectie: statele si (in anumite conditii) persoanele particulare pot sesiza institutiile de la Strasbourg in cazul violarii Conventiei. Trebuie sa amintim si de lupta de veacuri a femeilor pentru egalitate. Stiati ca de-abia in 1957 prin Tratatul de la Roma femeia a avut dreptul de a primi aceeasi suma de bani ca si barbatul? Dar si astazi putem observa cu usurinta emancipata si moderna femeie americana acceptata in toate domeniile de activitate, in timp ce umila femeie din China ramane in continuare o unealta in asprul sistem comunist chinez: ca mama, ea isi vede copilul omorat pentru ca a depasit planul familial sau este fortata sa avorteze conform politicii de control a nasterii adoptata de catre guvernul chinez. De la stoicii greci incoace, omenirea n-a incetat sa trudeasca pentru a formula ceea ce azi numim drepturile individului. La inceput, stradaniile au fost mai curand filosofice. Mai tarziu, celebrele Habeas Corpus si Bill of Rights (1679, 1689 - in Marea Britanie), Declaratia de independenta a Statelor Unite (1776) si, mai ales, Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului (1789) au facut, cu adevarat, istorie. Istorie, insa, mai ales la scara nationala. Ororile savarsite in cel de-al doilea razboi mondial au convins totusi, omenirea, ca trebuie sa faca, impreuna, ceva. Dreptul unui stat (suveran) de a dispune cum pofteste de propriii cetateni a inceput sa fie pus sub semnul indoielii: regimurile care si-au tratat barbar "supusii" se dovedisera, prea adesea, periculoase pentru alte tari si pentru pacea mondiala. Astfel a fost conceputa, in 1948, Declaratia Universala ce formula drepturile universale si indivizibile ale persoanei umane, un ideal conceput pentru intreaga omenire drept baza si cadru pentru toate progresele planuite pentru mai tarziu. Declaratia (ce va fi reprodusa integral in ziarul nostru de sambata) este un cod complet al demnitatii umane: dreptul la viata, la libertate, la libertatea de constiinta si de exprimare, prezumtia de nevinovatie, interzicerea torturii, dreptul la libera circulatie, dar si dreptul la un trai decent, la munca, la educatie, la concedii platite si asistenta medicala etc., etc. Nici o tara membra a Natiunilor Unite nu a votat impotriva Declaratiei Universale. S-au abtinut "blocul sovietic" si Arabia Saudita. Faimosul Andrei Visinski a comentat sec, in chiar ziua adoptarii: "E o colectie de fraze pioase". Stia Visinski ce stia. Declaratia Universala si-a dovedit, decenii la rand, totala neputinta. Serialul ororilor a continuat cu inversunare. Nimic n-a putut sta in calea gulagului sovietic, a Canalului si a Pitestiului de la noi, a Revolutiei Culturale din China, a "campiilor mortii" din Cambodgia sau a "razboiului murdar" din Argentina. Iar in vreme ce mirosul de sange plutea, statut, deasupra Pamantului, drepturile omului erau tot mai mult invocate in retorica ipocrita a duelurilor caracteristice razboiului rece: America si URSS se acuzau copios una pe cealalta, sponsorizand, in acelasi timp, dictatori-clienti care mai de care mai neomenosi. Formula cinica lansata de Roosevelt facea scoala: "O fi un (dictator) ticalos, dar e ticalosul nostru". Impotenta pe "teren", Declaratia Universala isi aducea, totusi, pe lume, cu forcepsul, pruncii: a durat doua decenii pentru formularea pacturilor privind drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale si aproape 30 de ani pentru ratificarea lor. Abia in anii '70, ONU a fost autorizata sa cerceteze (mai intai, cu "discretie") incalcarile flagrante si persistente ale drepturilor omului. Mai aspru cu cei mici (Cuba, de pilda) si bland cu cei mari (China), Comitetul pentru drepturile omului si alte organisme au inceput totusi sa-si intre in paine. De pedepsit, insa, crimele impotriva umanitatii, genocidurile s.a.m.d. n-au fost pedepsite decenii la rand dupa Nurenberg, desi lumea a cunoscut de atunci peste 100 de conflicte sangeroase in care primele victime au fost civili nevinovati. Ar fi nedrept, insa, sa fie trecut sub tacere ceea ce s-a realizat totusi, efectiv, in acea vreme, in privinta drepturilor omului. Dojana Comitetelor ONU a avut un oarecare efect mai ales in tarile cele mai democratice: Olanda si Canada si-au modificat legislatiile, Japonia a imbunatatit situatia prizonierilor etc. America a fost sapunita zdravan - dar cu mai putin succes - pentru abuzuri ale politiei sau mentinerea pedepsei cu moartea. Mult mai eficient s-a dovedit, insa, un organism regional - cel mai celebru dintre toate - Consiliul Europei. Infiintat in 1953 si inzestrat cu o Curte pentru drepturile omului (Strasbourg), faimosul Consiliu a impus numeroase puneri la punct legislative in Germania, Franta, Marea Britanie sau Austria. Incheierea razboiului rece parea sa puna capat epocii in care progresele in privinta drepturilor omului erau rezervate "premiantilor". Optimismul dezlantuit dupa caderea Zidului din Berlin a fost doar in parte indreptatit. Secolul XX a continuat sa-si etaleze atrocitatile: genocid in Ruanda, purificarea etnica in Bosnia, maceluri si torturi in Somalia, Cecenia sau Sri Lanka. Disparitia marilor confruntari ideologice n-a facut comunitatea internationala cu mult mai obiectiva in condamnarea celor mai grave incalcari ale drepturilor omului. Interesele militare si economice au trecut, mai departe, inaintea celor morale in infierarea "selectiva" a regimurilor vinovate si disculparea prea grabita a altora. Sfarsitul razboiului rece a prilejuit, insa, o noua revolutie daca nu in legislatia internationala, cel putin in interpretarea acesteia. Parafrazand celebra formula a "suveranitatii limitate", inventata de Brejnev, am putea spune ca anii '90 au adus la rampa "suveranitatea conditionata". "Neamestecul in treburile interne" a incetat sa mai fie un scut impenetrabil. Pe de o parte, pentru curmarea unor catastrofe umanitare au avut loc interventii armate (riscante, mult discutate si, uneori, cu eficienta indoielnica) in nordul Irakului, Somalia, Ruanda si Bosnia. Pe de alta parte, in '93, respectiv '94, prin decizia Consiliului de Securitate, au fost instituite doua Tribunale internationale pentru fosta Iugoslavie si Ruanda, insarcinate sa judece autorii crimelor impotriva umanitatii si ai genocidului. 7 persoane au fost deja condamnate, alte circa 40 de procese sunt in desfasurare. Multi juristi si politicieni cu greutate ai sfarsitului de secol sunt convinsi ca atat crimele de razboi cat si cele impotriva umanitatii intra sub jurisdictia internationala, oriunde s-ar petrece si oricine le-ar savarsi. In numele acestei convingeri, si generalul Pinochet asteapta, acum, verdictul autoritatilor britanice si risca sa fie primul dintr-un lung sir de dictatori sud-americani extradat si judecat pentru crimele, torturile si "disparitiile" petrecute in vremea regimului militar. "Cazul Pinochet" a incins spiritele la Santiago si nu numai. Multi se intreaba deja: dupa ce tribunalul de la Haga vrea cu inversunare capul lui Karadjici, dupa batalia pentru judecarea fostului dictator chilian, cine urmeaza din randurile "marilor sefi"?"Dreptul la ingerinta" si aducerea in fata tribunalelor internationale a celor suspectati de crime impotriva umanitatii starneste controverse aprinse. Sunt contestate autoritatea acestor tribunale, coerenta si gradul de acoperire a legislatiei internationale, amestecul geo-politic in "punerea pe rol" a proceselor si formularea verdictelor. Mai mult, continua - mai aprige ca oricand - acuzatiile ca "noua ordine juridica internationala" nu este altceva decat o forma de imperialism al democratiei liberale din statele prospere occidentale impotriva altor culturi care au cu totul alte valori, incompatibile cu aceasta (valori asiatice, de pilda, sau cele ale fundamentalistilor islamici). Exista, poate, cate un sambure de adevar in mai toate aceste contestari si acuzatii. Dar nu-i mai putin adevarat ca exista nu doar fundamentalism, ci si moderatie - si inca bine reprezentata - in toate culturile ne-occidentale. Ca si in 1948, cand propunerile pentru Declaratia Universala au fost surprinzator de asemanatoare indiferent din ce cultura sau sistem social au provenit, exista mai multe lucruri care leaga diferite culturi decat cele care le fac ireconciliabile. Nici budistii, nici musulmanii moderati si nici macar fundamentalistii nu si-au exprimat, in fond, solidaritatea cu Pol Pot, unul dintre cei mai mari criminali ai tuturor timpurilor, care s-a bucurat de impunitate pana la sfarsitul zilelor dupa ce regimul sau a masacrat o treime din popu latia Cambodgiei. Un amestec cu geometrie variabila de critici, monitorizare, proteste diplomatice, sanctiuni, compromisuri, demagogie si gafe istorice impinge totusi - lent, ezitant dar constant - drepturile omului in avanscena vietii internationale. Influenta acestora asupra problemelor globale ramane, totusi, destul de neinsemnata. Ca intotdeauna in ultima jumatate de secol, actiunea guvernelor e dictata in primul rand de interese economice si militare iar cancelariile acuza vehement si trec la fapte sau tac malc mai mult dupa calcule egoiste decat dupa norme morale (sau legale) universale. Cel mai adesea "principialitatea" guvernelor in acest domeniu este rezultatul fie al presiunii opiniei publice interne, fie al comunitatii internationale. Organizatiile neguvernamentale - intre care cea mai faimoasa si "internationalizata" este Amnesty International - sunt, probabil, in mod firesc, militantii cei mai statornici si mai activi ai drepturilor omului. Balbaielile si progresele lente ale punerii in aplicare ale drepturilor omului in lumea larga explica poate, macar in parte, relativa apatie care inca staruie, in aceasta privinta, in randul opiniei publice. Jocurile cinice ale puterilor mai mari sau mai mici care au drept paravan Declaratia Universala starnesc si ele, adesea, lehamite. Dar daca astazi drepturile omului inflacareaza prea putin oamenii din multe tari ale lumii, explicatia de capetenie consta, mai curand, in faptul ca o anumita parte a prevederilor Declaratiei Universale sunt, pentru mai bine de o jumatate din omenire, inaccesibile. Educatia, sanatatea, dreptul la o existenta decenta - acele drepturi care nu se pot obtine in tribunale, fie ele internationale - raman doar o aspiratie pentru miliarde de oameni. Comunismul a facut, fariseic, caz de ele, fara ca subiectii sai sa se bucure in fapt de asemenea prevederi ale Declaratiei de acum 50 de ani. Azi, aceste drepturi pot fi evocate fara suspiciuni ideologice. Insusi Pierre San‚, secretarul general al Amnesty International atrage atentia ca "modernizarea in mars fortat a unor tari in curs de dezvoltare din America Latina, Asia si Europa de Est se face, adesea, in dispretul celor mai elementare drepturi ale populatiei defavorizate". Dl San‚ nu poate fi suspectat de "nostalgii comuniste". Nu poate fi suspectat nici ministrul de externe francez Hubert V‚drine care avertiza, recent: "In multe regiuni ale lumii, dramele iau nastere din cauza imploziilor structurilor statului, care elibereaza toate formele ancestrale de ura intre grupuri umane si lasa sa se dezlantuie crima organizata. Sa nu uitam niciodata ca, in sintagma Statul de drept, primul cuvant este Statul". Daca statul-dictator nu vrea, prin insasi natura sa, sa-si trateze cu respect cetatenii, statul in degringolada nu poate si nu ii mai pasa de respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Statul "implodat" favorizeaza, de altfel, vidul care poate deschide calea statului-dictator. Si intr-un caz si in celalalt, prima victima e cetateanul, care e agresat in loc sa fie aparat si care devine prizonierul liberului arbitru al autoritatilor sau, dupa caz, al unor forte paralele cu acestea. Dezamagirile si nelinistile romanilor nu sunt singulare. Abuzurile impotriva drepturilor omului continua, inclusiv dupa '96 (ultimul raport pentru Romania al lui Amnesty International confirma aceasta situatie), increderea in justitie este in scadere, "dreptul la ingerinta" tulbura multi dintre cetatenii nostri, crescuti in traditia suveranitatii nationale intangibile. Si, mai presus de toate, romanii sunt exasperati ca drepturile economice si sociale, inscrise in Declaratia universala, sunt la fel de iluzorii daca nu mai iluzorii decat in vremea comunismului. Exasperarea nu este, insa, un sfetnic bun. Fata de Drepturile omului oamenii se comporta, adesea, precum cu o haina veche, uitata intr-o debara: nimeni nu mai da doi bani pe ea pana cand altcineva nu pune ochii pe ea. Haina cea veche si dispretuita isi recapata, abia atunci, valoarea. REPERE ISTORICE Doar constiinta umana va determina o lege, dupa care fiinta umana se va bucura de drepturile si libertatile fundamentale. Pentru a putea intelege fenomenele referitoare la aparitia si evolutia conceptului drepturilor omului, trebuie sa privim aceasta dezvoltare prin prisma evenimentele care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Pentru aceasta incursiune istorica e necesar sa apelam la evolutia gandirii filozofice, procesului de cunoastere, aptitudini ce sunt caracteristice omului, care reprezinta o fiinta inzestrata cu ratiune. In acest proces vom apela la ajutorul istoriei care este stiinta trecutului umanitatii si, mai exact, la cel al istoriei obiective care este stiinta evenimentelor, precum si la cel al istoriei comprehensive care studiaza legile generale (economice, socio-logice, politice etc.) care guverneaza miscarea generala a evolutiei. Omul, chiar de la aparitia sa a fost inzestrat cu morala, iar morala este stiinta care pune problema menirii omului in lume si raspunde la intrebarea: "Ce trebuie sa fac?" Nu o ultima importanta in determinarea comportarii omului in societate o are, doctrina religioasa care a avut si are un impact puternic asupra comportamentului uman. Religia este in sine o forma de viata, iar filozofia este un mod de a intelege. Legea divina a stabilit si un comportament egal intre oameni, prin introducerea respectului fata de Dumnezeu, care i-a creat. Sub aspect filozofic este interesant faptul ca un raspuns privind aparitia omului il gasim m una din cele mai vechi si citite carti cum este Biblia, care la intrebarea "Cum se numesc cei dintai oameni ?" da un raspuns ce este comentat si interpretat de la aparitia ei: "Cei dintai oameni se numesc Adam si Eva. Probabil ca atunci a primit primul om si primele sale drepturi si obligatii: - si a fost pus Adam in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca - toate fiarele campului au fost aduse la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam. Domnul le-a ingaduit sa manance dupa placere din rodul tuturor pomilor, limitandu-le accesul doar la Pomul Cunostintei binelui si raului, iar mai tarziu si din pomul vietii". Tot Biblia ne face cunoscuti si cu prima pedeapsa aplicata oamenilor, care a constat in izgonirea din Eden si supunerea la greutatile legate de dobandirea hranei, lucrarea pamantului, pentru femeie in primul rand chinuirile nasterii… Deci, oamenilor, chiar de la aparitia lor, constient sau inconstient, le-a fost caracteristica tendinta de a cunoaste cat mai mult, de a se realiza si de a obtine cat mai multe libertati si drepturi. Omenirea a tins sa se afirme prin obtinerea de cunostinte, obtinand astfel posibilitatea de a se debarasa de intunericul ne-stiintei, transformand cunostintele sale in drepturi materiale. Iar in tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii o lege era urmata de alta lege mai buna si mai completa. In fapt, desi drepturile omului sunt considerate universale, desi toti oamenii se nasc egali si se bucura de drepturi egale, nu toti au aceleasi posibilitati sa-si reclame si sa-si exercite drepturile la nivelul corespunzator, astfel exista tendinta de a se crea inegalitati, de a se afirma drepturile unor grupuri in dauna altora, de a exclude unele comunitati de la exercitarea deplina a drepturilor omului. Convingerea ca oamenilor, in calitatea lot de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare inca din timpurile stravechi si parcurge intreaga istorie a gandirii sociale. Inca din societatile cele mai vechi exista o divizare in drepturi si obligatii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligatii. Exista si o divizare a muncii si a bunurilor. Fiecare avea rolul sau in comunitate. Fara indoiala ca existau si legi, unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrari scrise au ajuns la noi din timpuri nu atat de vechi. In Grecia antica la Hesiod (700 i.e.n.) in lucrarea "Munci si zile" a marelui jurist si legiuitor Solon (594 i.e.n.) au aparut primele idei privind "legalitatea naturala". La randul lui, Pericle (490-429 i.e.n.) afirma: "Din punct de vedere al legilor, toti, fara a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnitati; fiecare dupa modul cum se distinge, obtine o preferinta fondata pe merit, nu pe clasa." O contributie deosebit de importanta in aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon (427-347 i.e.n.), care a stabilit o neta distinctie intre idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte limpede si in lucrarea lui Protagoras, unde se profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comune oamenilor cu diferentiere intre phusis (natura) si nomos (conventie)."Voi toti care sunteti prezenti - seria Platon - va consider pe toti ca fiind parinti, apropiati, cetateni dupa natura, daca nu chiar dupa lege (Phusis nomos). Dupa natura, semenul este parintele semenului, dar legea tirana a oamenilor opune naturii contrastul sau. Generalizarea gandirii din Grecia antica s-a materializat de fapt in lucrarile lui Aristotel, "Etica" fi "Politica. Astfel, in Politica, acesta justificand sclavia, combatea pe cei care considerau "ca este contra naturii a stapani sclavi, caci numai prin lege devine cineva sclav ori liber". El aprecia ca: "..prin natura nu se deosebesc intru nimic ca oranduirea aceasta asadar, nu se intemeiaza pe dreptate, ci pe violeita". Ideile sale mergeau mai departe, sustinand ca "natura ar nazui sa creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinati actiunii politice, iar cei din urma muncii " Am putea spune ca ganditorii din Grecia antica au fost, intr-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tarziu. In Roma antica, filosofii si-au pus si ei, deseori asemenea intrebari, 'gasind raspunsuri care intr-o oarecare masura reflectau acelasi continut de idei si conceptii. Amintim aici lucrarile lui Cicero (196-43 i.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligatii", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 i.e.n.) "Despre natura lucrurilor, precum si pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman. Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale inteleptilor din antichitatea greaca, ebraica etc. este aceea ca ele se refereau, cu precadere, la egalitatea si libertatea oamenilor liberi, nu si a sclavilor.