1 referat.ro

download referat

RENÉ DESCARTES (1596 – 1650) ONTOLOGIA Substanţa supremă sau Dumnezeu Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirmă un monism substanţialist de tip deist. el admite o substanţă supremă, Dumnezeu. Susţine că substanţa supremă este perfectă şi, ca atare, există prin sine însuşi, adică îşi este propria cauză. Depinzând numai de sine, Dumnezeu posedă o libertate absolută, fiind singura fiinţă pe deplin liberă. aşadar, în sensul ei cel mai general, libertatea înseamnă afirmarea a ceva prin sine, independent. În configuraţia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. el susţine că Dumnezeu a creat două substanţe secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) şi res cogitans (lucrul cugetător). Res extensa şi lumea fizică Pin res extensa Descartes explică lumea fenomenelor fizice. El susţine că Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotică, i-a stabilit legi şi i-a dat un prim impuls, fără să mai intervină ulterior în dezvoltarea ei. Substanţa întinsă sau natura corporală este identificată de Descartes cu întinderea. altfel spus întinderea este o substanţă materială, adică nu are nevoie de altceva ca să existe, decât de Dumnezeu. Rezultă că Descartes, spre deosebire de Locke, înţelege substanţa materială ca fiind totuna cu esenţa lucrurilor, . Identificând materia cu întinderea, Descartes o identifică cu corpul în genere şi o diferenţiază de corpurile individuale. Astfel materia, ca întindere în genere sau ca corp în genere, este unică şi indestructibilă, în timp ce corpurile individuale sunt multiple şi perisabile. Fiind unică, este şi unitară, adică este la fel în toate părţile ei. Este tot una cu plinul şi exclude vidul absolut. Descartes consideră că alături, dar nu independent de materie, o altă dimensiune fundamentală a lucrurilor este mişcarea. Potrivit lui Descartes, mişcarea este, ca şi materia, o substanţă secundă pentru că îşi are izvorul în Dumnezeu. Fiind o astfel de substanţă, mişcarea este invariabilă, astfel că, întreaga cantitate de mişcare se conservă. Descartes consideră că mişcarea se desfăşoară în cerc sau sub forma unui vârtej, în jurul anumitor centre, adică prin deplasarea concomitentă circulară a tuturor părţilor unui inel închis. Descartes înţelege mişcarea numai ca deplasare mecanică a corpurilor geometrice, nu şi ca energie potenţială. Reducând mişcarea la deplasare mecanică, iar materia la întindere, Descartes nu reuşeşte să explice nici proprietatea mişcării de a se propaga printr-o materie inelastică, dură,. De la analiza întinderii şi a mişcării în genere, Descartes va trece la lucrurile întinse şi supuse mişcării. Descartes defineşte lucrurile prin însuşiri pe care Locke le va numi „calităţi primare”: forma (figura), cantitatea, locul şi timpul (durata). Toate însuşirile primare sunt înţelese ca aspecte derivate sau moduri ale întinderii. Figura, e exemplu, presupune o anumită delimitare în cadrul întinderii. Locul este înţeles ca un înveliş exterior al unui corp, astfel încât acesta ocupă un spaţiu din care înlătură un alt corp. Aşadar locul este şi el un decupaj din cadrul întinderii. Mişcarea corpului local, adică mişcarea locală este înţeleasă ca deplasare mecanică în cadrul întinderii, ca transport al unui corp din vecinătatea unora socotite în repaus în vecinătatea altora. astfel mişcarea este considerată geometric, ca varietate de poziţie. Prin înţelegerea geometrică a mişcării, Descartes a pus bazele cinematicii. Deplasările mecanice locale apar ca nişte segmente ale unor vârtejuri care le înglobează. Dealtfel, Descartes a reuşit să susţină ipoteza heliocentristă a lui Copernic, tocmai prin faptul că a admis conjuncţia mişcării generale închise şi a celei locale deschise. Descartes a contribuit la explicarea mişcării locale şi prin faptul că a descoperit faptul că suma constantă a mişcării se repartizează între corpuri şi trece de la unul la altul: 1. Legea inerţiei. 2. Legea mişcării în linie dreaptă pe tangenta la curba descrisă de un mobil. 3. Legea potrivit căruia cauzele particulare ale schimbărilor corpurilor sunt toate cuprinse în aceeaşi regulă. Descartes caracterizează lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care Locke le va numi „calităţi secundare”: lumină, culori, gusturi, mirosuri, însuşiri tactile. În general el consideră că varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar fi: divizibilitatea, figura, mărimea, mişcarea mecanică.