Ochiul

download referat

Ochiul Organul de simţ al văzului este ochiul. Ochiul este un “instrument” optic ce formează imagini reale. Înainte de a examina orice alt instrument optic Organul de simţ al văzului este ochiul. Ochiul este un “instrument” optic ce formează imagini reale. Înainte de a examina orice alt instrument optic, trebuie să ştim alcătuirea şi modul de funcţîonare al ochiului.  Structura ochiului În fig.1 este prezentată o secţiune longitudinală a ochilui uman. Ochiul este alcătuit din două camere, anterioară şi posterioară cristalinului 6. Camera anterioară, delimitată de cornea transparentă 1 conţine umoarea apoasă 2, un lichid transparent cu indice de refracţie n=1,336. În cavitatea anterioară se află irisul, un muşchi ce are în centru o deschidere circulară – pupila ochiului. Cristalinul 6 este fixat într-o membrană circulară elastică formată din multe fibre, numită zonula lui lui Zinn 5. Aceasta se sprijină pe ţesutul exterior globului ochiului (albul ochiului) 7 numit sclerotica. Zonula este acţionată de muşchii ciliari 4. Cristalinul este “lentila” ochiului şi este un corp transparent, elastic ce are indice de refracţie variabil, crescând de la 1,386 cât are spre margini, la 1,406 în centru. Camera posterioară are peretele format din trei straturi successive. În interiorul sclereticii 7 se află coroida 8, ţesut de culoare neagră ce separă optic camera posterioară de mediul exterior. În interiorul scleroticii se află retina 9, ţesutul sensibil la lumină al ochiului. Retina are o zonă 11, numită fovea sau pata galbenă unde densitatea celulelor senzitive este cea mai mare. Fibrele nervoase ale celulelor retinei se reunesc în nervul optic 12 care este înserat în globul ochiului într-un punct numit pata oarbă deoarece dacă imaginea unui obiect cade pe ea, nu este “văzută”, acolo lipsind retina. Camera posterioară 10 conţine umoarea sticloasă – un gel de indice de refracţie n=1,336.  Funcţionarea ochiului este următoarea: Când se percepe imaginea unui obiect, globul ochiului este rotit, cu ajutorul unor muşchi nefiguraţi în desen, până când imaginea cade pe fovea. Pupila se restrânge sau se dilată automat până când fluxul de lumină ce formează imaginea ajunge în anumite limite suportabile de retină. În acelaşi timp, printr-un alt act reflex, muşchii ciliari întind zonula lui Zinn care lasă cristalinul să se bombeze, datorită propriei elasticităţi, până când distanţa sa focală are aşa o valoare încât imaginea obiectului se formează clară pe retină. Retina are ea însăşi o structură complexă prezentată schematic în fig.2. Retina constă din câteva straturi suprapuse de celule ce au funcţii diferite. Celulele vizuale fotosensibile sânt în ultimul; strat şi sânt de două feluri – conuri, destinate în principal vederii de zi (diurne) şi bastonaşe, destinate vederii crepusculare. Lungimea medie a conurilor este de 0,035mm iar a bastonaşelor 0,06 – 0,08mm. Diametrul mediu al unei celule conice este de circa 2,5µm. Distribuţia acestor două tipuri de celule pe retină este diferită de la zonă la zonă. În porţiunile din apropierea cristalinului predomină bastonaşele. Pe fovea, având o densitate de 180.000 celule pe mm2 avem doar conuri. Pe pata oarbă nu avem nici conuri nici bastonaşe. Numărul total de celule senzitive pe retină este de aproximativ 7 milioane. La iluminări ale retinei de 0,01 lx, sau mai puţin, senzaţiile luminoase sunt date exclusiv de bastonaşe care însă nu sunt sensibile la diferite culori. La iluminări mai mari ca 1 lx senzaţia luminoasă este dată numai de conuri. Conurile dau senzaţia de culoare. Probabil conurile sunt sensibile la 3 culori din spectru (roşu, verde, albastru) prin a căror recepţie sesizăm diferenţele de nuanţe de culoare ale obiectelor văzute. Nu există încă în lumea ştiinţifică un consens privitor la faptul dacă fiecare con simte diferenţiat cele trei culori amintite sau dacă există conuri specializate pentru diferite culori. Senzaţiile luminoase sânt datorate acţiunii luminii asupra unor substanţe, idomina şi rodopsina care suferă transformări fotochimice. Energia eliberată în reacţia fotochimică excită nervul optic ce transmite electric informaţia la creer.  Caracteristicile optice ale ochiului normal Ochiul normal mediu are puncte cardinale a căror poziţie depinde de planul conjugat punctelor de pe retină. În fig.3 sânt arătate poziţiile acestor puncte pentru: a) Punctul remotuim (cel mai depărtat) – index inferior ∞ b) Punctul proxim (cel mai apropiat) – 25 cm index inferior Toate distanţele sunt date în milimetri. Se observă că planele principale nu sunt confundate şi că ochiul are şi puncte nodale. Câmpul vizual al ochiului este de 1500. Câmpul vizual al foveei este (cu ochi nemişcat) de aproximativ 45|. Ochiul execută o mişcare oscilatorie rapidă prin care pe fovea ajung imaginile unor puncte aflate într-un interval unghiular de aproximativ 25-300, care este câmpul de vedere clară cu ochiul mobil. Puterea de separare a ochiului este definită ca distanţa unghiulară dintre două puncte ce mai pot fi văzute distinct. Dacă imaginea se formează pe fovea, unde diametrul mediu al unei celule (con) este de 2.5µm, pentru ca ochiul să perceapă distinct două puncte este necesar ca între imaginea primului punct ce cade pe o celulă şi imaginea celui de-al doilea punct, ce cade pe o altă celulă, să se afle cel puţin o celulă neiluminată. Prin urmare distanţa minimă între cele două puncte imagine pe retină este de 5µm, ceea ce corespunde unei diferenţe unghiulare (vezi fig.3): Acestei diferenţe unghiulare minime îi corespunde o distanţă y0 pe obiectul luminos plasat la δ=25cm de ochi unde y0= . Ochii omului sînt simultan orientaţi în mod reflex astfel ca imaginea obiectului vizat să se formeze pe fovea fiecăruia din ei. În acest fel, datorită imaginilor uşor diferite ale celor doi ochi avem senzaţie de relief sau de vedere stereoscopică. Din figura 4 rezultă: Unghiul α sesizabil de ochi este de de arc, adică . Aceasta corespunde unei distanţe maxime la care se mai percepe senyaţia de relief de . Peste această distanţă obiectele par a fi situate in acelaşi plan, senuaţia de relief fiind datorată jocurilor de umbre şi experinţei anterioare a privitorului.  Defectele ochiului Cu toate că cristalinul are o structură complexă şi retina are suprafaţa curbă, ochiul prezintă practic toate aberaţiile sistemelor optice cunoscute. Aberaţia de sfericitate a ochiului este redusă în pături a cristalinului dar nu este complet înlăturată. Aberaţia de stigmatism este prezentă, distorsia este în butoi iar cîmpul are o oarecare curbură. Din cauza aberaţiilor geometrice , imaginea unui punct obiect nu mai este pe retină un punct, ci o mică pată de difuzie. Acest fapt nu este însă supărător atîta vreme cît diametrul petei de difuzie nu depăşeşte diametrul unei celule senzitive, ceea ce se întîmplă în cazul ochiului normal. La fel stau lucrurile cu aberaţia cromatică, care este prezentă, dar nu este supărătoare. Dacă ochiul are însă una sau alta dintre aberaţii mai accentuată, defecţiunea devine supărătoare şi se caută înlaturarea ei prin diverse procedee. Astfel, dacă de la naştere sau în urma unor traumatisme globul ochiului sau suprafeţele cristalinului pierd forma sferică, se manifestă puternic aberaţia de astigmatism. Cei cu ochiul astigmat nu pot vedea simultan clar seturi de linii reciproc perpendiculare ale planului obiect. Astigmatismul ochiului se înlătură cu ajutorul unor ochelari cilindrici. Dacă ochiul nu percepe una din culorile fundamentale, senzaţia de culoare este puternic alterată. Defecţiunea se numeşte daltonism şi nu poate fi înlăturată. Cele mai frecvente defecţiuni ale ochiului sunt cele determinate de acomodare ochiului. Ele se numesc defecte de refracţie şi sunt prezentate în figura 5. Presupunem că ochiul vizează un obiect situat la . Pentru un ochi emetrop (normal) imaginea obiectului se formează pe retină (fig. 5 a). Dacă distanţa focală a cristalinului este prea mică, imaginea obiectului se formează în faţa retinei. Un asemenea ochi este numit miop (fig 9 b). Un ochi miop are distanţa minimă de vedere clară mai mică decît a ochiului emetrop, iar punctul remotum este la cîţiva metri în faţă şi nu la . Corectare miopiei se face prin asocirea ochiului cu o lentilă divergentă (fig. 5 c). Dacă cristalinul formează imagine în spatele retinei spunem că ochiul este hipermetrop. Ochiul hipermetrop are punctul proximum mai departe decît a ochiului emetrop, iar punctul remotum este de regulă . Hipermetropia este o defecţiune ce apare invariabil după vîrsta de 50 de ani. Cei ce în tinereţe suferă de miopie, este posibil să nu mai simtă această defecţiune odată cu îmbătrînirea ochiului, hipermetropia compensînd uneori miopia. Hipermetropia se înlătură prin asocierea ochiului cu o lentilă convergentă (fig 5 e). În sfîrşit, cind cristalinul pierde elasticitatea şi nu se mai poate acomoda, ochiul suferă de presbitism. Un asemena ochi percepe clar imaginile unor obiecte situate la o anumita distanţă de el. Pentru ochiul presbit punctele remotum şi proximum sînt confundate între ele. Corecţia acestei defecţiuni se face cu două feluri de lentile, unele pentru vederea obiectelor apropiate, altele pentru vederea obiectelor îndepărtate.

autor: oli , descarcat de 7817 ori

voteaza referat

nota 4.78 din 1284 voturi

acorda o nota: 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10

Chat cu Fete si Baieti


referate materii

cele mai descarcate