1 referat.ro

download referat

O PERIODIZARE A ROMANTISMULUI ROMÂNESC Romantismul se afirmă limpede, în literatura romînă, în preajma anului 1830 şi domină mişcarea literară pînă apromaximativ în al optulea deceniu al veacului trecut, cînd, pune realismul, aceasta disputînduţşi întîietatea în viaţa litararăcu romantismul care, prim Eminescu îndeosebi, prin Macedonski, în parte Dealvrancea, Vlăhuţă, Duiliu zamfirescu (prin nuvele, romane de la început şi, în parte, poiezia sa), prin unii scritori de la Contemporanul sau în descendenţa Contemporanului (Păun-Pincio, Traian Demetrescu ş.a.), continuă a se menţine foarte puternic, prelungindu-se şi în veacul XX. Perioada cuprinzînd sfîrşitul veacului XVIII-lea şi primele decenii ale veacului următor, perioada de tranziţie spre epoca modernă, e dominată de activitatea Şcolii ardelene, în Transilvania, de cea a poieţilor Văcăreşti, a lui Conachi, urmată de a lui Munteanu, Gh. Asachi, Iordachi şi Dincu Golescu ş.a. în Principate. Orientarea dominată în poiezie, latura cea mai importantă a creaţiei literaredin epocă e clasicăşi neoclasică. O concepţie nouă şi o sensibilitate diferită se resimt spre 1830, în mişcarea literară, în poiezie în primul rînd, odată cu apariţia noilor generaţii de svriitori, formaţi, cum se exprimă Aleco Ruso, „în larma ideilor noi”. Orientarea clasică, deocamdată, nu e înlăturată. Ea se menţine pînă tîrziu – spre 1848 şi, pe unele secţiuni, şi după aceea – prin scriitori mai vîrstnici (Conachi, Iancu Văcărescu, V.Pogor, Mumuleanu, Asachi ş.a.) care continuă săs scrie şi care rămîn, dincolo de unele foarte superficiale „contaminăr” ale noului curent, fideli structurii şi formaţiei lor esenţiale. Chiar scriitorii tineri, reprezentînd noul „val” – un Heleade Rădulescu, Gh. Alexandrescu, Boltineanu – oscilează scriind deopotrivă opere clasice şi romantice. Contribuie la asta tradiţia culturii noastre, precum şi dezideratele istorice ale culturii romîneşti. Tradiţiile umaniste, interesul pentru istoria şi cultura latină sunt foarte vii la intelectualii români, începînd de la cronicari, între ei mai culturali ca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Nicolaie Milescu, ori Dimitrie Cantemir, preocopaţi a dovedi a dovedi obîrşia romană a poporului romîn, continuaţi, în epoca premergătoare curentului romantic, de Şcoala ardeleană şi de elevi ai acesteia , deveniţi mari dascăli, cititori cu mare influenţă asupra mişcării de trezire a conştiinţei sociale şi naţionale, în primele decenii ala veacului trecut : Gh. Lazăr , Ion Heleade Rădulescu ş.a. educaţia pe care o dădeau aceşti mari dascăli şi pe care au imprimat-o, pentru multe decenii, învăţămîntului românesc fondat de ei, urma să formeze o înaltă conştiinţă civică, demnă de tradiţia stăbunilor romani şi de urmaşii acestora, voievozii eroi, care au luptat dea, de-a lungul secolelor, să apere demnitatea şi şibertatea ţării. Aceste tradişii pentru cultura şi istoria şi cultura latină i se adaugă faptul că timp de mai bine de un secol, în epoca domniilor fanariote, cultura oficială la curtea domnilor era din Principate şi în rîndurile boierimii era a fost cultura greacă, întreţinută şi stimulată de academiile greceşti din Bucureşti şi Iaşi, cele mai înalte instituţii de învăţămînt din sud-estul Europei. La Colegiul Sf. Sava, precum şi la Academia Mihaileană, cele mai importante şcoli din ţările române, în epoca Regulamentului Organic, tradiţia limbii şi a culturii latine, a interesului pentru cultura grecească, pentru limba şi literatura clasică franceza se menţine în ansamblul naţional a învăţămîntului. Orientarea, în ce priveşte predarea literaturii, era net neclasică. În literatura srăbunilor romani, ca şi cea a Eladei, ca şi în clasicismul francez, ei puteau găsi exemple stimulatoare, de poziţie critică faţă de rîndurile şi moravurile contemporane, la fel ca în romantismul contestatr. Dealtfel, noua direcţie în mişcarea mişcarea literară e preocopată nu de a răsturna nişte dogme teoretice – precum la romanticii francezi, depildă – proclamînd libertatea de creaţie, deşi astfel de tendinţe n-au lipsit şi asupra lor. Năzuinşa principală a romancierilor români, în epoca pre- şi paşoptistă, e de a crea o literatură originală, românească, expresie a vieţii poporului român, cu obiceiurile şi cu tradişiile acestuia, cu aspiraţiile sale vitale spre unitatea şi independenţa naţională, spre progres şi civilizaţie. Aceste aspiraţii sunt vizibile în Principate, în ultima perioadă adomniilor fanriote , cînd, sub presiunea tendinţelor care se manifestă tot mai larg în opinia publică, se înfiinţează, sub conducera lui Asachi şi a lui Gh. Lazăr, primele şcoli mai înalte româneşti, au loc primele reprezentări teatrale în limba română. Evenimente, cu larg ecou în epocă, au un un puternic rol stimulator în acţiunea de emancipare naţională şi socială care răbufneşte exploziv, la 1821, ducănd la înlăturarea regimului fanariot şi la reîntronarea domniilor pămîntene şi care continuă, după o scurtă perioadă de cîţiva ani, de relativ acalmie, intensificîndu-se îndeosebi după 1843, odată cu plecarea trupelor străine şi reîntroducerea administraţiei romîneşti întreruptă timp de şase ani, în timpul şi după răzbuiul ruso-turc. În acest timp se pune bazele presei în limba română şi, după 1833,odată cu înfiinţarea Societăţii Filarmonice şi, în cadrul ei, a conservatorului, a mişcării teatrale româneşti, care, după 1834, cunoaşte, în Tara Românească mai ales, o scurtă perioadă de însufleţire învioratore ce se continuă după 1840 în Moldova, cînd direcţia teatrului este încredinţată triumviratului Alexandri, Kogălniceanu şi Negruzzi. Spre 1830 romantismul se afirmă deschis în literatura română din Principate. El e marcat de elegii, în notă lamartiniană, scrise de Crîlova (Înserare), Grigore Alexandrescu (Adio la Tîrgovişte, Meditaţie), Heliade Rădulescu (Dragele mele umbre, O noapte pe ruinile Tîrgoviştei), de meditaţii influenţate de Young (Bolliac), ori Volney (Crîlova, Alexandrescu, Heliade). Se manifestă interes pentru Lamartine, ale cărui Meditaţii poetice sunt traduse şi publicate în volum de Heliade la 1830 şi, sporadic, de Gh. Alexandrescu şi care influenţează poezia tînără românească din această perioadă.tentaţia naturii, descrisă somptuos, melancolica gravă şi solemnă, cu versul muzical desfăşurat larg, în cadenţă de orgă, toate lamartiniene, au o mare atracţie pentru tineriim români, dar ei se eliberează de această influenţăpe măsură ce se maturizează ca cetăţeni şi ca artişti. Spre 1835 necesitatea orientării mişcării literare în direcţia marilor idealuride libertate şi unitate naţională începe de fi rostită ca un deziderat fundamental. În prefaţa unei traduceri Treizeci de ani sau viaţa unui jucător de cărţi, C.Negruzzi exprimă dorinţa de a vedea reprezentete pe scenele ţării, în locul lui Polcinel şi Arlechin, „virtuţile şi eroiceştele fapte ale Ştefanilor şi Alexandrilor”. Ideea, reluată de Dacia literară, este integrată unui program mai