1 referat.ro

download referat

Sunt întrebari care în starea normala a unei societati nu exista, dar care, o data nascute, se impun atentiei tutulor si cer neaparat un raspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice. Va avea România un viitor? Se mai afla în poporul ei destula putere primitiva pentru a ridica si a purta sarcina culturei? Caci cultura e o sarcina care cere si consuma neîntrerupt puterile vitale ale unei natiuni. Va putea sa paseasca în lucrare pasnica pe aceeas cale pe care civilizatia apuseana a adus atâta bine omenirii? O parte a raspunsului atârna de la directia spiritelor din societatea de astazi, directie a carei manifestare este literatura în întelesul cel mai larg al cuvântului. Pe când în lumea noastra politica nelinistea a ajuns la culme si totul pare întunecat în confuzia unor tendinte lipsite de princip, se dezvolta, alaturea cu acele miscari nesanatoase, o literatura înca juna si, în parte, înca nerecunoscuta, dar care, prin spiritul ei sigur si solid, ne da primul element de speranta legitima pentru viitor. Aceasta speranta va deveni o realitate în proportia în care noua viata, pe de o parte, se va întari în cercul ei, iar pe de alta, va fi înteleasa si primita de societatea româna, mai ales de juna generatie, în mijlocul careia traim. Starea literaturei noastre si directia spiritului public pâna la 1867 le-am analizat într-un sir de critice anterioare si le vom mai atinge în decursul cercetarilor de fata. Din criticile stiintifice vazusem falsitatea si pretentiile necoapte ale istoricilor, filologilor si jurnalistilor nostri în marea lor majoritate; din "critica poeziei" ne încredintasem despre lipsa de valoare a celor mai multi contimporani si urmasi ai lui Alecsandri si Bolintineanu pana la acel an. Din norocire, o reactie salutara a spiritului nostru literar se constata în producerile ultimilor patru ani. Noua directie, în deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin simtimânt natural, prin adevar, prin întelegerea ideilor ce omenirea întreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrarea si chiar accentuarea elementului national. Ne pare timpul venit de a atrage atentia publica asupra-i, si în paginile urmatoare ne încercam a arunca o scurta privire asupra câtorva reprezentanti ai acestui început de scapare, ai acestei nasteri sau renasteri literare. Valoarea lor nu este deopotriva; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, si unii si altii însa sunt pe calea naturala si aspira cu buna-credinta spre adevar. Din acest punct de vedere, toti împreuna merita o atentie binevoitoare. În fruntea nouei miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecuta, poetul Doinelor si Lacramioarelor, culegatorul cântecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. Si nici atentia publicului nu mai era îndreptata spre poezie; o agitare stearpa preocupa toate spiritele. Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura tarei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor. În fund, pe cer albastru, în zarea departata, La rasarit, sub soare un negru punt s-arata; E cocostârcul tainic în lume calator, Al primaverei dulce, iubit prevestitor. El vine, se înalta, în cercuri line zboara Si repede ca gândul la cuibu-i se coboara, Iar copilasii veseli, cu pieptul dezgolit, Alerg sarind în cale-i si-i zic: bine-ai sosit! În aer ciocârlia, pe case rândunele, Pe crengile padurei un roi de pasarele Cu lunga ciripire la soare se-ncalzesc, Si pe deasupra baltii nagâtii se-nvârtesc. Ah! iata primavara cu sânu-i de verdeata! În lume-i veselie, amor, sperare, viata, Si cerul si pamântul preschimba sarutari Prin raze aurite si vesele cântari! Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, câteva idile, toate însufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei, scrise într-o limba asa de frumoasa, încât au devenit fara comparare cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei române îndeobste. RODICA Purtând cofita cu apa rece Pe ai sai umeri albi, rotunjori, Juna Rodica voioasa trece Pe lânga junii semanatori. Ei cu grabire îi sar în cale Zicând: "Rodico, floare de crin, În plin sa-ti mearga vrerile tale, Precum tu, draga, ne iesi cu plin! Pana la toamna s-ajungi mireasa! Calea sa-ti fie plina de flori, Si casa casa si masa masa Si sânul leagan de pruncusori!" Ei zic s-o seaman cu grâu de vara, Apoi cofita întreag-o beu; Copila râde si-n cale-i zboara, Scuturând grâul din parul sau.