1 referat.ro

download referat

CONTRIBUŢIA LUI CAMIL PETRESCU LA DEZVOLTAREA ROMANULUI ROMÂNESC INTERBELIC Poet, dramaturg, romancier, eseist Camil Petrescu ocupă în literatura română din prima jumătate a secolului XX unul din cele mai importante locuri datorită, în primul rând, notei de elevaţie intelectuală pe care a imprimat-o scrisului său. Autor deopotrivă atras de speculaţia abstractă, ca şi de investigarea în adâncime a vieţii concrete, Camil Petrescu reactualizează în cadrul literaturii, spiritul pur, însetat de esenţe. Aflat, în vremea începuturilor sale, la confluenţa a două epoci istorice, când realismul tradiţional al secolului al -XIX- lea făcea loc orientărilor subiectiviste din filozofia şi arta timpurilor mai noi, dramaturgul şi romancierul Camil Petrescu păstrează o linie de echilibru între tendinţele care subordonează creaţia activităţii introspective şi cele care o asimilează unui proces de cunoaştere obiectiv. În acea perioadă, între cele două războaie mondiale, romanul românesc se modernizează, căpătând ca trăsătură fundamentală distribuirea – în proporţii aproape egale – a atenţiei faţă de fenomenul de viaţă subiectiv şi obiectiv. Camil Petrescu este tipul de scriitor pentru care viaţa reprezintă un permanent motiv de reflecţie şi trăire puternică, experienţele sale, de o mare diversitate, fiind trecute mereu prin filtrul unei conştiinţe fascinate de valori absolute. În ceea ce priveşte specificul artei romancierului, el este definit, de obicei, prin raportare la două nume celebre ale literaturii universale: Stendhal şi Proust. Sub puterea exemplului lui Proust, Camil Petrescu a făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat i-a trecut prin conştiinţă. Tot de la Proust a deprins metoda întreruperii cursului actual al naraţiunii, prin întoarceri în trecut determinate de desfăşurările imprevizibile ale memoriei. În ceea ce priveşte apropierea de Stendhal, Camil Petrescu adoptă acelaşi stil nud, lipsit de podoabe, urmărind înregistrarea precisă a faptelor, în afara preocupării de efect literar. Cu aceste influenţe universale, literatura lui Camil Petrescu se însumează noului ciclu de cultură prin temperatura ei unică, prin creşterea din faptul arzător al vieţii, prin autenticitatea stărilor de conştiinţă exprimate, ca şi prin refuzul consecutiv de a se opri asupra vreunei ,,intrigi cu ,,caractere, ,,moment culminant şi ,,deznodământ. Camil Petrescu este cel ce teoretizează romanul modern, în care naratorul se identifică cu un personaj, în care eul se află în centrul operei, şi îl respinge pe cel tradiţional în care naratorul este omniprezent şi omniscient. Unul din cele mai însemnate romane ale lui Camil Petrescu, în care putem identifica toate tendinţele modernismului, este ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, considerat ,, romanul unei clarificări interioare. Apărut în 1930, romanul este unul modern, de tip subiectiv. Structurată în două părţi, lucru sugerat şi de titlu, opera se axează în primul rând pe drama de conştiinţă a eroului principal. Tânăr intelectual, cu preocupări filozofice, Ştefan îşi doreşte ca prin căsătoria cu Ela să se realizeze în dragoste. Mariajul celor doi debutează sub auspicii materiale modeste şi totul decurge liniştit până când Ştefan moşteneşte o avere ce aduce cu sine o radicală schimbare de destin. Cuplul se modernizează , urcă dintr-o dată mai multe trepte pe scara socială. Vârtejul acestei ascensiuni o fascinează mai cu seamă pe Ela, care se adaptează moravurilor noii societăţi, în timp ce Ştefan Gheorghidiu observă, intrigat, schimbările intervenite în comportamentul soţiei sale. Odată apărută, ruptura dintre cei doi soţi se adânceşte continuu pe tot parcursul primei părţi a cărţii. Filonul esenţial al romanului e dat de acumularea incidentelor menite să ducă la separarea definitivă a soţilor şi, mai ales, de relatarea amănunţită a frământărilor pe care le cunoaşte bărbatul, pus, cu brutalitate, în faţa caracterului derizoriu al dragostei sale. Eroul Ştefan Gheorghidiu, depăşeşte marginile înguste, anihilante ale dramei erotice care-i macină existenţa, odată ce ia contact cu drama infernală a celui dintâi război mondial. Participarea la război înseamnă pentru el o cotitură, în sensul că aproape tot ceea ce era tensiune şi problematică a eului individual, îşi află o rezolvare în atitudinile eului colectiv, supus acestei încercări capitale. Eroul îşi pierde acele dispoziţii care-l împing spre o singularizare extremă şi se cufundă în masa anonimă a oamenilor care suferă şi-şi acceptă destinul cu o împăcare tristă, dureroasă. Această experienţă a războiului contribuie la împlinirea sa omenească. Dacă istoria e interesată de marile bătălii care antrenează mari armate, romanul lui Camil Petrescu reflectă mai curând aspectele neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice sau absurde. De pe scena istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului. Romanul e dominat de figura eroului principal, Ştefan Gheorghidiu, care narează la persoana întâi. Faptele capătă o garanţie de autenticitate tocmai prin acest procedeu al filtrării lor prin unghiul de vedere al unui personaj care le recepţionează cu un mare freamăt al sensibilităţii şi cu toată atenţia îndreptată asupra semnificaţiei lor. Comparaţia este mijlocul cel mai des folosit pentru a înfăţişa mişcările psihologice ale eroului, care se observă cu o atenţie niciodată slăbită şi care aţinteşte o privire tăioasă asupra celor ce-l înconjoară. Există, la Ştefan Gheorghidiu, un sadism al inciziei pe viu, în sensul că el disecă fiecare aspect al vieţii afective, această particularitate punându-şi amprenta pe modalitatea stilistică a romanului. Construcţia cărţii îşi trage specificul din necesitate îmbinării analizei introspective cu observarea cadrului social în care se mişcă eroii. Planurile se îmbină armonic, iar motivele demonstraţiei psihologice şi sociale sunt astfel conduse, încât să ofere imaginea unui tot închegat, unitar. Acţiunea se desfăşoară într-un ritm ascendent, cu etape pregătitoare şi alte etape care marchează în chip subliniat criza morală a eroului. În romanul lui Camil Petrescu, evenimentele par scuturate de semnificaţie şi astfel, egalizate. O anumită estetică a romanului camilpetrescian poate fi schiţată pe baza a două principii consecutive: renunţarea la ierarhia de semnificaţie a evenimentelor sau, în orice caz, reducerea ei drastică, şi cultivarea în consecinţă a evenimentului comun, banal, cotidian. Autenticitatea este de asemenea o noţiune cheie în poetica romanului camilpetrescian, autorul operând cu cel puţin două accepţii diferite ale autenticităţii: autenticitatea e fie un mod de a trăi realitatea, fie un mod de a o cunoaşte. Camil Petrescu este probabil cel dintâi la noi care a simţit nevoia să coboare în romanele sale viaţa de pe scenă în stradă: atât în sensul introducerii în limbajul eroilor a banalităţilor cotidiene, cât şi în acela al renunţării la emfaza care marca totdeauna, în romanul clasic, vorbirea şi gesturile personajelor. Scrisul încâlcit, urmărind conturul unei gândiri reflexive peste limitele obişnuite, nepăsarea la ideea comunicării cu publicul, lipsa de metodă în însăilarea acţiunii, dezechilibrul între naraţiune şi comentariul fastidios şi amplu sunt de asemenea caracteristici ale romanului modern pe care scriitorul român le opune romanului de tip clasic. În concluzie Camil Petrescu a fost nu numai un reformator al romanului românesc ci şi un creator de stiluri, realizând acele romane în care trăirile interioare ale personajelor sunt mult mai importante decât acţiunea în sine. El este cel dintâi care acordă o importanţă deosebită unor evenimente considerate până atunci fără însemnătate. Este cel care introduce în romanul românesc autenticitatea şi introspecţia, realizând acele personaje preocupate doar de viaţa lor interioară. Cea mai de seamă epocă din evoluţia literaturii româneşti – epoca dintre cele două războaie mondiale – are în Camil Petrescu pe unul din exponenţii ei de frunte, un scriitor care a ilustrat-o în câteva din direcţiile ei fundamentale şi care a reflectat-o critic în studiile şi eseurile lui