1 referat.ro

download referat

I. Regula încetării capacităţii de folosinţă – moartea persoanei Textul legal care reglementează începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – stabileşte şi sfârşitul acesteia, în termenii următori: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Pentru declararea judecătorească a morţii persoanei fizice, art. 18 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. II. Ipoteze privind stabilirea datei morţii Din chiar enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, conform realităţilor, două ipoteze, şi anume: - ipoteza morţii constatate fizic, direct (prin examinarea cadavrului) - ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească. Esenţial de reţinut este că, în ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, ţi anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi. Ceea ce diferă, în cele două ipoteze de mai sus, este modul în care se ajunge la completarea rubricii menţionate, şi anume: - în ipoteza morţii fizice constatate, completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morţii de către medici); - în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămase definitive şi irevocabile, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. III. Declararea judecătorească a morţii Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 – cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul 32/1954. 1) Noţiune, justificare şi feluri Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri. Intr-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus. În esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Într-o asemenea clarificare este interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii. În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatele, dacă a trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.